Review: Raven’s Cry

Jocurile despre pirați n-au avut o ultimă jumătate de deceniu prea fericită. Nu cele care încearcă să redea mai mult decât tematica de a fi un pirat. Asta ar fi simplu, pui un petic pe un ochi, un papagal ca să nu îl confunde cineva cu Snake, un cârlig în loc de mână, poate o corabie pe fundal, și dialog ce sună de parcă fiecare personaj a luat foc, dar nu îi deranjează chiara tât de tare. Ca atmosferă, pe cât de mult mi-ar fi displăcut în alte aspecte, Assassin’s Creed 4 Black Flag se descurca de minune. Risen 2 nu prea reușea nici în ruptul capului să facă ceva, de al treilea încă nu m-am atins. Caribbean este pe drum, voi ajunge la el de îndată. Tot ce a rămas, de-a dreptul bun pe partea de piraterie, ar fi Pirates of the Burning Seas, deși nu i-ar fi stricat un accent ceva mai mare pe partea de comerț. Probabil observați că nu prea am băgat în listă jocul de față, Raven’s Cry. Eh, nu este pentru că am uitat despre ce era acest articol, ci pentru că, deși încearcă, jocul nu prea izbutește prea multe.

Motivul e destul de ușor de explicat. Raven’s Cry a fost anunțat pe vremea când eu încă mai speram ca un Athlon 64 să facă față unui an nou de emisiuni ce durau o jumătate de zi de codat. Era înainte de Black Flag, era înainte ca Risen 2 să ne dezamăgească profund. Și era produs de Octane Games. De ar fi să googălați numele, o să vă sară în ochi o siglă ce seamănă foarte mult cu cea a Nitro Studios, creatori a numeroase jocuri ce implicau nave, comerț, și adesea piraterie. O mică problemă aici. Octane nu prea a reușit să îl termine, ca urmare, jocul a tot întârziat și întârziat până ce TopWare Interactive a decis că mai bine lasă pe altcineva să îl termine, Reality Pump. Și astfel ajungem în situația de-a avea un joc ce s-a aflat în dezvoltare câte trei ani la studiouri de producție diferite, ce au încercat fiecare să salveze ce se mai putea din el. Au reușit? Nu, dar tare au încercat.

La nivel tehnic, Raven’s Cry este defect. Nu arată în nici un caz pe cât de bine ar trebui ca să îți forțeze PC-ul să croncăne și să hârhâie de parcă ar fi alergat maratonul, și tot să șchiopăteze între cadre pe detalii mai mari decât cele minime. Nu este optimizat de nici o culoare, dar asta nu ar fi problema sa esențială. Sub nici o formă. Problema sa esențială ar fi lucruri precum fizica ce adesea te face să dai nas în nas cu pereți invizibili chiar și acolo unde nu trebuiau să fie, precum pe o scară pe unde erai menit să poți urca. Știi că erai menit să poți urca, pentru că șeful portului este lângă ea. Probleme de fizică sunt exacerbate de AI-ul jocului, dând naștere unor inamici care în loc să te atace cu sabie și furie, se vor învârti ca niște titireze turbate, într-o încercare disperată de a te omorî prin umor. Ce e drept, era să funcționeze, am picat de pe scaun de câteva ori într-o luptă, fiindcă nu mai puteam sta pe loc de atât de mult râs. Dacă ăsta ar fi fost un Goat Simulator ca Lucius 2, ar fi făcut parte din farmecul său, doar că nu este acel gen de joc. Este unul mai serios, mai cu un țel, o poveste, un rost. Așa că atunci când apar, te fac să strâmbi din nas. Nu că ar fi în dezavantajul tău ca trei pirați bine înarmați care se pregăteau să te omoare din senin să înceapă să facă breakdance. E chiar foarte mult în avantajul tău, pentru că vor fi incapabili să mai facă altceva, până să și stea pe verticală, coliziunea cu spada ta adesea făcându-i să schimbe axa de rotație. Mai sunt și ocazionalii gândăcei care vor provoca prăbușiri până și când jocul afișează ecranul cu sigla producătorului, și câteva ce mai pot pune dificultăți la dezvoltarea poveștii.

Și ce poveste mai este. Epopeea lui Christopher Raven, mărit pirat al Caraibelor, în care ești trântit pe la jumate, și pus în cele din urmă pe urmele celui ce i-a omorât tatăl, ce ar putea sau nu să aibă șase degete la o mână. Știu, e de neconceput. Nu este o poveste după care vei sta în coadă, chiar dacă e ceva mai bine închegată ca cea a lui Black Flag, și nici nu este prea bine spusă. În special spusă, pentru că, să zicem că actoria este cam de lemn. Încearcă, iarăși, se vede ceva efort pe ici și colo, dar predominant o să vă facă să vă amintiți de Forsooth Yay Verily din Two Worlds și să duceți dorul vremurilor mai simple. Unele personaje, sărmanele, nici măcar nu au voci în mod constant, nu pentru că era vreo eroare, ci pentru că nu au înregistrat tot dialogul, restul apărând ca text și atunci când dezactivezi textul. Aproape de parcă au cedat la un moment, după o jumătate de deceniu de dezvoltare, și l-au aruncat pe ușă, după amânări multiple, sperând că nu totul va fi oribil, și încercând să uite că toată această afacere s-a întâmplat vreodată. Sau au cheltuit tot bugetul audio pentru toate acele cântece irlandeze cântate de pirați bețivi în baruri și prin porturi. Pirați pe care îi poți omorî dacă nu îți place cum cântă, și vor rămâne morți, asta dacă nu cumva te omoară ei pe tine, pentru că acesta nu este Black Flag, când încetează să se învârtă, chiar te pot ataca simultan.

Ca să îi dau puțină laudă la partea de poveste, înainte de a trece mai departe, jocul redă pirați. Pirați jegoși, pirați murdari, pirați care se vor înjunghia reciproc pentru o jumătate de halbă, iar tu, ca mărit erou, vei fi cam cel mai afurisit dintre toți. Ah, sigur, jocul îți dă opțiunea să nu fii un criminal însetat de sânge ce ar decapita pe cineva care i-a scris greșit bonul fiscal, dar în cinematice tinde să fie tocmai acel gen de individ. Esențial o jigodie, într-o lume plină de jigodii. De asemenea, încă un cuvânt de laudă, nu are misiunea aceea de urmărire repetată de o mie de ori până ce îți vine să îți explodeze capul și să urli din gât până când te aud designerii de la Ubisoft în coșmaruri.

Esența unui joc de pirați nu e niciodată povestea, niciodată intenția producătorului de a te face să urmărești o succesiune de misiuni. Esența este ce faci tu de capul tău ca să ajungi cel mai înfiorător pirat, și infrastructura care să îți permită să faci cât mai multe lucruri pentru a îndeplini acest scop. În acest aspect, au încercat. Tare au încercat. Ai la dispoziție o hartă minimală a Caraibelor, pe care nu prea te poți plimba de bunul plac, în larg. Trebuie mereu să alegi o destinație din puținele porturi pe care le ai la îndemână, între care vei călători relativ rapid. Atât de rapid încât poate că nu vei avea timp să vezi navele ce mai apar prin proximitatea ta, pe care poți da click, ca să le vizitezi.

Nu vor fi ostile inițial. Dacă ai reputație pozitivă cu facțiunea respectivă: Pirați, Englezi, Spanioli, Etceterezi, nu vei fi atacat, și poți pleca mai departe, sau îi poți ataca prin surprindere. Bătăliile navale funcționează după principiile standard. Ai vânt, ai navă, ai tunuri, n-ai o cătare pentru tunuri, așa că trebuie să potrivești cum poți mai bine elevația, în așa fel încât să nimerești inamicul unde trebuie. Mai exact, dacă nu îl lovești în pânze, nu contează cu ce tragi, nu o să îi strici pânzele. Ai clasicele Chainshot, Roundshot și Grapeshot, iar mai târziu, când iei o navă cu tunuri rezistente, ai chiar bombe. Luptele sunt binișor făcute, navele nu capătă ca prin magie viteză și agerime mai mare pe măsură ce tonele se adună, așa că mereu o navă mică va fi mai agilă. Rezistentă ca un câine de hârtie alergând după o pisică de azbest prin iad, dar foarte agilă comparativ cu chestiile masive. E puțin cam neclar când jocul te lasă să abordezi, sau mai exact, să anticipezi momentul, butonul uitând să își facă apariția uneori. Când treci la abordaje, nu ai acea luptă vrednică dintre doi căpitani, nu tu scamatorii ca ale lui Erol Flynn, este un joc pe ture. Unul simplist pe ture. Nu controlezi mai nimic, dai doar comandă oamenilor tăi ori să atace, ori să stea la tunuri, ori ambele. Cu tunuri vei putea trage, pentru a secera mai mulți inamici sau pentru a scufunda navă dacă se strică treaba. De obicei, o luptă durează cam 3, hai, maxim 4 runde, câteva secunde traduse în timp real. Iar la final, ai un premiu, toate bunurile de pe navă, câțiva recruți noi, reputație alterată cu facțiunile diverse, și atât.

Nu poți prelua comanda unei alte nave. Nu le poți captura, nu poți lăsa un ofițer de-al tău să devină căpitan, iar tu un amiral al piraților. Este o dezamăgire cruntă. Singurul mod prin care poți lua mai multe nave este nici unul. Poți avea doar una simultan. Dar poți cumpăra un înlocuitor, cea veche fiind vândută automat. Navele vin și cu mici îmbunătățiri pe care le poți face, de obicei rezumându-se la scăderea capacității lor de cărat bunuri în favoarea îmbunătățirii performanței lor în luptă. Și din moment ce nu poți face un convoi, inevitabil o să faci o navă de luptă, și vei rămâne cu ea, până ce treci la următorul rang.

Comerțul este posibil. Fiecare port va produce ceva anume și va importa ceva anume. Ca urmare, prețurile sunt în teorie diferite, și sunt afectate oarecum de reputația ta. În practică, te vei trezi că ai cheltuit bani și rații ca să ajungi într-un port care importa bumbac, doar să vezi că prețul era același ca în locul de unde doar ce ai plecat, care nu dădea doi bani pe bumbac. Plus că vinzi totul fix la magazin, nu tu subterfugiu, nu tu vândut contrabandă, soldații de prin port chiar nu dau doi bani pe tine dacă nu faci scandal.

Până la scandal am pomenit de rații. Ai nevoie de alea pentru că fără ele oamenii tăi vor deveni demoralizați, și ca urmare vor fi mai puțin eficienți în luptă. Ce tare mi-a plăcut, față de Black Flag, este că echipajul este tratat ca o parte esențială din navă, nu o substanță efemeră fără importanță. Ca urmare, te vor costa mâncare și bani. Câți? Depinde de numărul lor și de ce ofițeri ai. Aici jocul tare mă bucur să fi luat o pagină din cartea lui Sea Dogs. Poți angaja ofițeri, de obicei după ce le faci câte un favor prin diverse porturi. Aceștia vor ocupa o poziție prestabilită, ca ofițer secund, ca doctor, tâmplar, și tot așa, aducând beneficii dar ocazional și dezavantaje. Unul ar putea fi determinat să îți țină oamenii în viață în timpul unei lupte, dar să aibă o reputație proastă, și ca urmare să te afecteze negativ pe tine prin asociere. Altul ar putea face oamenii să înțeleagă că uneori banii vin greu, dar nu are inima în luptă, și nici oamenii de sub comanda sa nu vor avea. Este un sistem pe cât de plăcut era cu 15 ani în urmă, și mă bucur să văd că îl mai folosește și altcineva în afară de Akella. Acum dacă restul jocului ar fi bun.

Vorbeam de scandal. Poți omorî pe absolut oricine vrei pe uscat. Cât timp nu e legat de o misiune principală, îi poți omorî, jefui, și vei lua experiență pe ei. Foarte important, rămân morți. Așa că dacă ești vreodată la 100 de puncte de experiență departe de un nou nivel, poți măcelări pe cineva în port și se rezolvă. La fiecare nivel nou, Căpitanul Raven capătă oportunitatea de-a lua abilități ce îi amplifică talentul la mânuirea sabiei sau performanța navei, sau îi oferă o utilitate extinsă pentru corbul său. Acesta poate fi chiar dresat să fure lucruri de la NPC-uri clar marcate ca având ceva de furat. Nu e pe cât de interesant sună. Personajul mai are și câteva atacuri speciale pe care poate să le folosească atunci când se enervează, mai poate trage cu pistoale, mai poate arunca cu pietre și cuțite. Ceva foarte important aici, ce chiar m-a impresionat. Dacă ești fix în fața cuiva, și încerci să tragi, inamicul îți va prinde mâna și va îndrepta pistolul în altă direcție. Au instincte de auto-apărare, chiar dacă pentru cea mai mare parte a timpului nu fac decât să se învârtă în cerc.

Ce vreau să spun cu toate astea este că apreciez că pe alocuri au încercat să adauge elemente din jocuri clasice ale genului, dar aș fi apreciat mai mult dacă Raven’s Cry era bun. Dacă funcționa, sau dacă măcar mergeau până la capăt cu ideea și făceau un Sea Dogs, în locul unei jumătăți de măsură. Măcar e jumătate de măsură, ca un simulator de pirați și nu un sfert ca Black Flag, însă nu este tocmai reușit în a fi acea jumătate. În starea sa actuală, tot ce pot să recomand este să vă feriți de reciful ce crește din el pentru o vreme. Poate dacă va fi peticit zdravăn o să fie mai bunicel, dar tot nu va fi prea grozav, fără să adauge mai multe elemente piratericești. Dar măcar ai cântece irlandeze despre whisky.

În încheiere, Raven’s Cry este ca accidentul feroviar care nu este amuzant de văzut, cel la bordul căruia erau oameni pe care îi știai, și tot speri să scape, dar știu că nu prea se va întâmpla. Totuși, fanii de accidente feroviare tot ar putea găsi ceva plăcut aici. Suntem pe internet, sunt sigur că astfel de oameni există.