Jocurile sunt arta

Sunt jocurile arta? Aceasta intrebare a devenit din ce in ce mai frecventa in ultimii ani, pe masura ce segmente din ce in ce mai mari din divertisment s-au trezit cu o competitie serioasa din partea acestui mediu. A rasarit parca de nicaieri, de la jucaria aia care se conecta la televizor, de la chestia aia pe care o butona un copil pe calculatorul de munca al parintilor, iar acum este un rival de temut. In special pentru televiziune in cazul consolelor, fiindca le invalideaza, si a filmelor in cazul lui GTA, fiindca s-a luat serios la bataie cu Iron Man. Asa ca daca nu pot sa lupte impotriva jocurilor, fiindca sunt noi, functioneaza dupa idei pe care nu prea le pot concepe unele mumii care conduc imperii media, se pot folosi tot felul de argumente amuzante pentru a le ridiculiza. Iar printre cele mai comice este clasicul, „jocurile nu sunt arta”, fiindca sunt.

Fundamental, jocurile sunt produsul unui proces creativ, o expresie a ideilor unui individ sau a unui grup. Asta este arta. Asta este definitia artei. Orice argument ai aduce pentru ca jocurile nu sunt arta este de prisos, fiindca nu exista vreun argument care poate precede definitia unui lucru, decat daca redefinim definitia. Si daca nu au facut asta pentru un capac de WC pe un perete, am dubii severe ca o vor face pentru jocuri. Asa ca jocurile sunt arta. Sfarsitul discutiei. Pana si clona cea mai josnica de Modern Warfare, este la fel de arta precum cel mai oribil film de Michael Bay, filmele desigur fiind arta, acum. Problema esentiala este perceptia. Roger Ebert, un critic film renumit si respectat pe merit, a incercat sa argumenteze ca natura interactiva a jocurilor le impiedica sa fie arta. Ca nu mai este viziunea creatorului ce este absorbita de public, ci altceva. Insa arta in sine, sub forma de carti de aventura la care iti alegi propria cale sau piesele de teatru cu participarea spectatorilor, poate fi interactiva. Doar pentru ca nu era ceva comun pana mai recent, nu inseamna ca descalifica ceva de la a fi arta. Iarasi, perceptia.

Ca sa citez Restul e tacere, un film despre geneza cinematografiei romanesti, avem asa ceva apropo, „De cand sunt filmele arta?”. Posibil sa nu fie citatul exact, nu am o memorie excelenta, insa contextul era acelasi ca si acum. Filmele erau ceva nou, ceva neobisnuit, iar ca nivel calitativ, cele care erau vazute mai des nu se ridicau la standardul de „arta” al celor care erau vazuti la acea vreme ca fiind mai marii acestui domeniu. Opinia s-a schimbat la prezentarea unui film ce era de fapt o ecranizare a unei piese de teatru in cel mai direct mod posibil. Inseamna ca jocurile vor fi considerate arta atunci cand incep sa fie refacute filme in ele? In nici un caz. Un joc difera de un film in aceeasi masura in care un film difera de o piesa de teatru. Da, au elemente comune, insa filmul permite lucruri ce sunt imposibile pe o scena. Ai unghiurile camerei, ai compozitia imaginii, ai efecte speciale elaborate, ai posibilitatea de a plimba privitorul prin locatii din tot universul, ce nu aveau cum sa fie redate intr-un teatru. Jocurile fac acelasi lucru, dar adauga elementul de interactiune. Problema nu este ca nu am fi avut parte pana acum de jocuri care nu sunt suficient de bune incat sa fie arta, ci ca acestea au tendinta sa fie prea profunde pentru ca cineva care nu cunoaste nimic despre ele sa le poata aprecia.

Si nu, nici asta nu descalifica jocurile de la fi arta. Daca trebuie sa ai un doctorat in arta ca sa intelegi ce naiba este asta, cred ca este acceptabil sa stii sa apesi pe cateva butoane pentru a juca, sau macar sa ai mintea deschisa. Multi critici de arta, sau in general indivizi care se ocupa doar de arta si sunt in masura sa influenteze perceptia lumii ca jocurile ar fi arta, nu prea pot fi descrisi in acest fel. Altfel, atunci cand ar fi incercat Planescape sau Fallout sau Deus Ex sau Thief sau Anachronox sau GTA Vice City, n-ar avea cum sa spuna ca jocurile nu sunt arta. Dar sa ii explici cuiva ca apasand pe niste butoane poate calatori prin lumea jocului si lua fraiele narativului, in timp ce sta in fata unei cutii magice ce arunca imagini din eter? Ar fi mai simplu sa reproduci Ganditorul prin sculptarea varfului unui creion. Daca jocurile acelea vi se par o alegere ciudata, ajungem din nou la problema perceptiei. Nu exista jocuri de arta. Shadow of the Collosus, Journey, Okami, Limbo, toate chestiile alea atat de abstracte incat nu mai intelegi mai nimic din ele, nu sunt mai arta decat cele normale. Nu functioneaza asa. Poate sunt mai stilizate, mai abstracte, mai creative, dar nu pot fi mai arta. E ca si cum ai spune ca Venus de Milo este mai arta decat Mona Lisa, sau ca Citizen Kane este mai arta decat Shogun, nu are sens. Arta este arta.

Prezentarea, aspectul si forma sunt elemente la fel de importante pentru un joc precum lucrul care separa acest mediu de filme, gameplay. Acum chiar incepe sa sune bizar. Gameplay, lucrul pe care il faci tu ca jucator, poate fi considerat arta? Da, de ce nu? Asta defineste jocul, asta ii da savoare, asta ii ofera unicitatea sa, desigur, mai putin cand sunt FPS-uri militare ce arata exact la fel. Lucrul care face arta arta este si el arta? Nu este materialul de baza, nu este piatra, hartia, poligonul sau textura, ci mai mult comparabil cu liniile unei statui. Presimt ca ma impotmolesc prea mult in lucruri prea obscure, asta fiind inca o problema pe care jocurile ca arta o au.

Recent am vazut o reactie neasteptata, nu din partea criticilor de film sau a diverselor canale de televiziune care se vor folosi de orice ocazie pentru a face jocurile sa para ca lucrarea diavolului. Ci din partea jucatorilor. Arta in sine are o conotatie negativa. Aduce a snobism, a elitism, a lucruri cu nasul pe sus pe care cineva care care joaca zi de zi nu le-ar aprecia. Lucruri care nu sunt pentru omul de rand, pentru gamerul adevarat, sunt fleacuri, pretentii si nimicuri. Asta este probabil cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit, mai ridicol decat cel ca jocurile nu ar fi arta. Fiindca, si asta va fi un soc, arta este peste tot. Muzica, de orice fel, este arta; filmele sunt arta; dansul este arta; arhitectura este arta, si nu cred ca poate cineva sa nege faptul ca se afla macar in proximitatea unei cladiri. Nu trebuie sa ne temem de arta, nu musca, nu va face spontan ca toate jocurile sa semene ca visele abstracte induse de LSD ale vreunui artist new-age. Sunt deja arta, indiferent ce forma ar lua, chiar si cele foarte, foarte slabe, fiindca arta nu a fost niciodata o discutie despre calitate, ci despre expresivitate. Se tot spune ca gusturile nu se discuta, decat daca esti un canibal, si intr-un fel este corect, in sensul ca doar pentru ca ceva nu se potriveste unui standard pe care il ai pentru un domeniu, nu inseamna ca nu face parte din acel domeniu. Astfel, jocurile sunt arta, chiar si Duke Nukem Forever, precum un capac de toaleta atarnat de un perete. Inca pot fi criticate desigur, pentru ca la urma urmei, unul este o mizerie scoasa dintr-un WC public imputit, iar celalalt este un capac de toaleta. Calitatea lor poate fi discutata zi si noapte, de aceea exista critici de arta. Si fiindca jocurile sunt arta, deodata mi-am dat seama ca eu insumi sunt un critic de arta, asa ca pe langa bereta, tigara, fularul si ochelarii de snob care s-au materializat pe mine in aceasta secunda, cred ca ar trebui sa iau un indiciu de la criticii de arta. Acestia nu dau note pieselor. Nu vedeti pe Metacritic o sectiune unde Rubens are in medie cu 5 puncte mai mult pentru picturile sale decat Rodin pentru sculpturi. Tavanul Capelei Sixtine nu are un scor de 87, si nu sunt comentarii care spun ca a fost blat cu Papa pentru nota. Ca urmare, de anul viitor voi gasi o metoda mai eleganta de a transmite exact natura unui joc. Cu legumele nu prea a functionat bine, desi nici nu i-am dat sansa cuvenita. Nu inseamna ca renunt complet la note, doar ca nu vor fi singurul lucru de la final pentru care veti sari peste intreg articolul.

Acum daca ma scuzati, ma duc sa ma laud ca sunt critic de arta.